Am scris articolul acesta la doar două zile după ce am revenit din Maramureș. Nu de alta, dar am sentimentul (și chiar așa este) că amintirile se estompează pe măsură ce trece mai mult timp așa că vreau să vă împărtășesc experiența cât este încă proaspătă.
Maramureș era pe lista noastră de foarte mult timp și ne-am hotărât în timpul unei alte escapade să mergem în luna ianuarie pentru a prinde o iarnă tradițională de poveste.
Zis și pierdut. 🙂
Asta pentru că visurile noastre de a ne plimba și poza dealurile maramureșene albe și ninse s-au topit din cauza temperaturilor ridicate. Însă nu ne-am lăsat dezamăgiți de vreme și ne-am bucurat de experiență așa cum a venit ea.
Așadar, ce este de văzut și cum te poți organiza? Ne-am cazat la Vișeul de jos, la Panoramic Sus în Deal, o pensiune cochetă și potrivită pentru grupuri mai mari.
Am început cu o vizită rapidă în Sighetul Marmației, unde ne-am oprit la faimosul cui (acolo unde se agață harta, da) pentru o poză de grup, iar după ne-am îndreptat spre Memorialul durerii – o palmă paginăde istorie pe care o depășești abia după câteva ore.
Am continuat cu faimosul Cimitir vesel din Săpânța, sat spre care am mers chiar pe graniță cu Ucraina. Recunosc că mă uităm spre graniță gândindu-mă cât de anormală este viața la doar câțiva kilometri distanță și cât de norocoși suntem noi. Întorcându-ne la Săpânța, ne-am oprit la cimitir pe unde ne-am plimbat și am citit poveștile celor care azi nu mai sunt.
Ironia este că mai devreme sau mai târziu suntem cu toții uitați indiferent de ce am făcut în această lume și m-a bucurat, într-un fel, să văd că locul ăsta spune totuși o poveste despre cei care sunt deja sortiți uitării. Parcă liniștea este mai blândă cu ei. 🙂
A doua zi am experiementat o excursie cu Mocănița (din Vișeul de sus până la Paltinu). Pe cât de curioși am fost, pe atât de lung ni s-a părut drumul. Pentru cei care nu știu, Mocănița merge foarte încet, oprindu-se de două ori pentru pauze mai lungi. Îți aduce un sentiment de nostalgie și ai impresia că te întorci într-o altă epocă, dar experiența are o durată mult prea mare pentru ce oferă. Nu regret că am făcut-o, dar nici nu m-aș grăbi să o repet.
Chiar dacă la Borșa era zăpadă, am ales să ne aventurăm într-o scurtă drumeție pentru a vedea Cascada Cailor, cea mai înaltă din România. Am urcat cu telescaunul din Borșa și am mers pe zăpadă timp de 30 de minute cu tot cu pauze de poze. Așadar, pe teren uscat, probabil ați face și mai puțin. La întoarcere e o idee mai antrenant, pentru că trebuie să urci, dar nu este dificil. Posibil să mai adaugi câteva minute la retur.
Am continuat spre Mănăstirea Bârsana – poate că cea mai frumoasă mănăstire pe care am vizitat-o vreodată în România. Curtea, chiliile, totul părea rupt dintr-un basm. E un loc foarte liniștit unde m-aș întoarce ca să mă încarc vara cu energie în timp ce citesc o carte.
Am încheiat vacanța cu cea mai frumoasă și neașteptată experiență – turul satului Breb, aparent cel mai vizitat sat din România, făcut în compania Măriucăi, ghidul nostru de 9 ani. Acest copil minune ne-a ieșit în cale într-un moment ușor tensionat când ne întrebam în ce parte să o luăm și ce vom face acolo. Știa la 9 ani că vrea să devină ghid și polițist, că vrea să facă bine. Ne-a spus că îi plac natura, religia și satul ei și că vrea să învețe mai bine engleza ca să fie ghid și pentru turiștii străini. Aproape am plâns când am plecat – eu spre lumea mea înapoi, la mailurile și dramele mele – iar ea a rămas în Breb, satul pe care îl vezi din vârful dealului, în lumea ei în care bucuriile mici, ceaiul de mentă sau o sticlă de Coca Cola înseamnă viața și neajunsurile sunt o normalitate.
Măriuca ne-a arătat biserica veche, porțile tradiționale, ne-a ghidat în casa unei bătrâne care încă mai torcea și spunea poezii din timpul războiului. Bătrâna nu o mai recunoștea, dar micul nostru ghid ne-a spus că vine în fiecare vară „să o ajute în curte”. Tot ea ne-a arătat casele vechi și părăsite, dar și pe ale Regelui Charles și ne-a dus la doamna care cocea pâine în cuptorul din curte. Am mâncat în bătătură și ne-am minunat de ospitalitatea oamenilor, iar ei, la rândul lor de vizita noastră din miezul iernii când nu vezi picior de turist.
Am plecat mai bogată din Maramureș, în special din Breb, cu multe lecții în bagaj, iar când îmi vine să mă plâng din nimicuri, mă gândesc la Măriuca, fetița minune.
Să ne bucurăm de viață și de lucrurile mici și frumoase pe care ni le oferă!
No Comments